De aproximativ un an de zile am inceput sa lucrez in mod constient cu visele mele. Am participat la mai multe workshop-uri de Visare Activa organizate de cele doua fete minunate, Ana si Cristina, de la Drumul spre Centru; am participat si la un workshop de 5 zile sustinut de Robert Moss. Toate au fost experiente minunate care m-au invatat multe si mi-au readus aminte de multe, unul dintre subiectele reamintite fiind cel despre care m-am hotarat sa scriu azi.
Acum cateva saptamani am avut un vis foarte frumos si oarecum clasic in somnul de dupa amiaza. Titlul visului este Mircea a venit dupa Tana si visul a fost in felul urmator: Eram acasa in Germania si au venit in vizita Mircea si cu Tana, niste prieteni de familie ai parintilor si bunicilor. Dupa ce am stat un pic de vorba s-au pregatit sa iasa pe usa, Tana cautandu-si paltonul in dulap. Erau foarte fericiti ca pleaca impreuna la un bal, o petrecere, ceva de genul.
In realitatea aceasta, Mircea si Tana erau sot-sotie si Mircea a murit acum cativa ani. Datorita faptului ca Mircea este mort si ca cei doi plecau impreuna, acest vis mi-a spus multe asa ca la trezire, am pus mana pe telefon si am sunat-o pe bunica mea. Stiind ca totusi este un subiect sensibil i-am povestit usurel visul stiind si ea imediat ce inseamna: Mircea va venii dupa Tana curand. Prima reactie a ei a fost: “Doamne Fereste!”. De mentionat, acum si in vis, vorbim de o doamna care are 70+ ani, sau chiar 80+, nu mai stiu sigur, singura, cu o sanatate care vine si pleaca, nu de o tanara copila la 20 de ani. Si nu ca ar fi o varsta buna la care sa plecam sau nu, dar reactia de “Doamne fereste!” m-a trezit la realitatea faptului ca societatea noastra are o nevoie acuta de a-si amintii cum se onoreaza, respecta si iubeste Moartea.
Mi se pare relativ fascinant cum acest subiect si aspect al vietii noastre, care este de fapt singurul lucru in comun al tuturor vietuitoarelor acestei planete, este atat de evitat. Este uimitor cum acest companion de drum care ni se alatura in secunda in care am luat prima inspiratie, este uitat, inlaturat, vorbit de rau sau chiar mai rau: pretins ca nu exista! Pe principiul “tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se bazeaza aceste reactii? Sau pe neajunsuri interioare camuflate sub egide de genul: “n-am indeajuns de mult timp sa fac tot ce mi-as dori”, “moartea e cruda, te ia in toiul vietii!”?
Am uitat noi oare proverbele si zicalele din popor: “A da mana cu moartea”, “Viata celui ce se teme de moarte este tot un fel de moarte”, “Cand ti-e bine, nici de moarte nu ti-e frica”, “Decat sa traiesti plangand, mai bine sa mori cantand”, etc.? Hai sa le dam ascultare, zic eu, ca nu de alta dar ascultarea e viata, neascultarea moarte si zic sa ne traim viata in bucurie, sanatate si voie buna ca daca am stiut sa traim, stim sa si murim. Si chiar daca n-am stiut sa traim, sa stim macar sa murim!
Si apropo de stiutul sau nestiutul a cum sa se moara, eu cred ca aceasta cunoastere sau ignoranta provine dintr-o alegere generata de o frica mai mica sau mai mare de Moarte. Cu cat mai mare frica, cu atat mai putine stiute, si cu cat mai mica frica…….. de fapt nu garantez ca se stiu multe nici in cazul acesta, dar macar nu exista frica! Si vorbind despre motorul cautarii informatiei pe acest subiect, consider ca parte din aceasta frica de moarte ne-a fost inoculata odata cu conceptele de rai, iad si judecata de apoi si ca o buna parte din oameni, datorita acestor concepte, sunt rupti intre a face ce simt si ce le-ar face placere si a face ceea ce nu este un pacat, ca “Doamne fereste sa mori inainte de spovedanie ca direct in Iad ai ajuns”! Si hai sa fim seriosi acum, mai tot ce e frumos si placut in aceasta viatza este considerat un pacat de catre multi pe care aleg sa nu ii numesc acum!
Si mai mult decat atat am vaga impresie ca celor mai multi le este frica de procesul de a muri care de cele mai multe ori este mediatizat ca un proces foarte violent, plin de suferinta. Dar cum ar fi daca am invata cum sa murim? Cum ar fi daca am invata cum sa ne facem procesul cat mai lin, simplu si in pace? Cum ar fi daca am invata cum sa dam drumul vieti in acele momente si sa ne abandonam mortii? Cum ar fi daca am putea sa ne visam moartea si sa renegociem contractul daca nu ne place? Cum ar fi daca am putea invata ce inseamna moartea pentru a-i ajuta si pe altii? Cum ar fi daca am putea sa vorbim cu cei ce au murit? Ar mai exista motiv de frica oare? Ar mai exista motiv de tristete si rauri infinite de lacrimi?
Pentru mine moarte inseamna terminarea unui capitol din cartea vietii mele si inceperea altuia. De aceea o consider un aliat, un companion, un mare prieten de drum. Eu nu consider moartea SFARSITUL, este pur si simplu o noua etapa in care se pot intampla multe si sunt curioasa sa vad ce voi face si acolo, dupa ce mi-am terminat treaba aici. A-mi reamintii in fiecare zi ca este cu mine, imi aduce atat de multa viata, ma motiveaza sa vorbesc atunci cand poate as fi fost prea timida sa zic ceva, imi da putere sa merg si mai departe cu cautarile mele de a face ce imi doresc cand as fi vrut sa ma dau batuta, ma ajuta sa ma ridic din pat dimineatza si sa imi fac tot ritualul de rugaciuni si exercitii fizice atunci cand mi-e lene sau n-am chef, imi reaminteste sa le spun celor dragi mie cat de mult ii iubesc si ii apreciez….. Pentru ca cine stie daca nu azi va fi ziua in care voi incepe noul capitol?
A fost o perioada din viata cand mi-as fi dorit sa mor in speranta ca se va terminat tot, toata suferinta si nedreptatea pe care o simteam in acel moment. Ii multumesc mult Mortii ca nu m-a ascultat si ca nu a venit atunci pentru ca ar fi fost foarte multe pe care le-as fi ratat si mi-ar fi parut rau. Acum stiu ca oricat de tensionate ar fi anumite relatii, daca ar fi sa plec azi, ultimele cuvinete au fost ori multumesc, ori te iubesc, si asa ca e liniste si pace inauntru meu!
In caz ca aceasta frica de moarte vine din diferite frustrari, tristeti sau alte suferinte interioare, luati-o chiar pe ea, Moartea, ca motivatie pentru a schimba ceea ce doriti a schimba. Lasati-o sa va ajute sa modificati acele aspecte pe care simtiti ca este nevoie sa fie schimbate pentru a aduce linistea si pacea in interior si cititi despre ea; va este prieten, nu dusman!
Acum cateva saptamani am avut un vis foarte frumos si oarecum clasic in somnul de dupa amiaza. Titlul visului este Mircea a venit dupa Tana si visul a fost in felul urmator: Eram acasa in Germania si au venit in vizita Mircea si cu Tana, niste prieteni de familie ai parintilor si bunicilor. Dupa ce am stat un pic de vorba s-au pregatit sa iasa pe usa, Tana cautandu-si paltonul in dulap. Erau foarte fericiti ca pleaca impreuna la un bal, o petrecere, ceva de genul.
In realitatea aceasta, Mircea si Tana erau sot-sotie si Mircea a murit acum cativa ani. Datorita faptului ca Mircea este mort si ca cei doi plecau impreuna, acest vis mi-a spus multe asa ca la trezire, am pus mana pe telefon si am sunat-o pe bunica mea. Stiind ca totusi este un subiect sensibil i-am povestit usurel visul stiind si ea imediat ce inseamna: Mircea va venii dupa Tana curand. Prima reactie a ei a fost: “Doamne Fereste!”. De mentionat, acum si in vis, vorbim de o doamna care are 70+ ani, sau chiar 80+, nu mai stiu sigur, singura, cu o sanatate care vine si pleaca, nu de o tanara copila la 20 de ani. Si nu ca ar fi o varsta buna la care sa plecam sau nu, dar reactia de “Doamne fereste!” m-a trezit la realitatea faptului ca societatea noastra are o nevoie acuta de a-si amintii cum se onoreaza, respecta si iubeste Moartea.
Mi se pare relativ fascinant cum acest subiect si aspect al vietii noastre, care este de fapt singurul lucru in comun al tuturor vietuitoarelor acestei planete, este atat de evitat. Este uimitor cum acest companion de drum care ni se alatura in secunda in care am luat prima inspiratie, este uitat, inlaturat, vorbit de rau sau chiar mai rau: pretins ca nu exista! Pe principiul “tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se bazeaza aceste reactii? Sau pe neajunsuri interioare camuflate sub egide de genul: “n-am indeajuns de mult timp sa fac tot ce mi-as dori”, “moartea e cruda, te ia in toiul vietii!”?
Am uitat noi oare proverbele si zicalele din popor: “A da mana cu moartea”, “Viata celui ce se teme de moarte este tot un fel de moarte”, “Cand ti-e bine, nici de moarte nu ti-e frica”, “Decat sa traiesti plangand, mai bine sa mori cantand”, etc.? Hai sa le dam ascultare, zic eu, ca nu de alta dar ascultarea e viata, neascultarea moarte si zic sa ne traim viata in bucurie, sanatate si voie buna ca daca am stiut sa traim, stim sa si murim. Si chiar daca n-am stiut sa traim, sa stim macar sa murim!
Si apropo de stiutul sau nestiutul a cum sa se moara, eu cred ca aceasta cunoastere sau ignoranta provine dintr-o alegere generata de o frica mai mica sau mai mare de Moarte. Cu cat mai mare frica, cu atat mai putine stiute, si cu cat mai mica frica…….. de fapt nu garantez ca se stiu multe nici in cazul acesta, dar macar nu exista frica! Si vorbind despre motorul cautarii informatiei pe acest subiect, consider ca parte din aceasta frica de moarte ne-a fost inoculata odata cu conceptele de rai, iad si judecata de apoi si ca o buna parte din oameni, datorita acestor concepte, sunt rupti intre a face ce simt si ce le-ar face placere si a face ceea ce nu este un pacat, ca “Doamne fereste sa mori inainte de spovedanie ca direct in Iad ai ajuns”! Si hai sa fim seriosi acum, mai tot ce e frumos si placut in aceasta viatza este considerat un pacat de catre multi pe care aleg sa nu ii numesc acum!
Si mai mult decat atat am vaga impresie ca celor mai multi le este frica de procesul de a muri care de cele mai multe ori este mediatizat ca un proces foarte violent, plin de suferinta. Dar cum ar fi daca am invata cum sa murim? Cum ar fi daca am invata cum sa ne facem procesul cat mai lin, simplu si in pace? Cum ar fi daca am invata cum sa dam drumul vieti in acele momente si sa ne abandonam mortii? Cum ar fi daca am putea sa ne visam moartea si sa renegociem contractul daca nu ne place? Cum ar fi daca am putea invata ce inseamna moartea pentru a-i ajuta si pe altii? Cum ar fi daca am putea sa vorbim cu cei ce au murit? Ar mai exista motiv de frica oare? Ar mai exista motiv de tristete si rauri infinite de lacrimi?
Pentru mine moarte inseamna terminarea unui capitol din cartea vietii mele si inceperea altuia. De aceea o consider un aliat, un companion, un mare prieten de drum. Eu nu consider moartea SFARSITUL, este pur si simplu o noua etapa in care se pot intampla multe si sunt curioasa sa vad ce voi face si acolo, dupa ce mi-am terminat treaba aici. A-mi reamintii in fiecare zi ca este cu mine, imi aduce atat de multa viata, ma motiveaza sa vorbesc atunci cand poate as fi fost prea timida sa zic ceva, imi da putere sa merg si mai departe cu cautarile mele de a face ce imi doresc cand as fi vrut sa ma dau batuta, ma ajuta sa ma ridic din pat dimineatza si sa imi fac tot ritualul de rugaciuni si exercitii fizice atunci cand mi-e lene sau n-am chef, imi reaminteste sa le spun celor dragi mie cat de mult ii iubesc si ii apreciez….. Pentru ca cine stie daca nu azi va fi ziua in care voi incepe noul capitol?
A fost o perioada din viata cand mi-as fi dorit sa mor in speranta ca se va terminat tot, toata suferinta si nedreptatea pe care o simteam in acel moment. Ii multumesc mult Mortii ca nu m-a ascultat si ca nu a venit atunci pentru ca ar fi fost foarte multe pe care le-as fi ratat si mi-ar fi parut rau. Acum stiu ca oricat de tensionate ar fi anumite relatii, daca ar fi sa plec azi, ultimele cuvinete au fost ori multumesc, ori te iubesc, si asa ca e liniste si pace inauntru meu!
In caz ca aceasta frica de moarte vine din diferite frustrari, tristeti sau alte suferinte interioare, luati-o chiar pe ea, Moartea, ca motivatie pentru a schimba ceea ce doriti a schimba. Lasati-o sa va ajute sa modificati acele aspecte pe care simtiti ca este nevoie sa fie schimbate pentru a aduce linistea si pacea in interior si cititi despre ea; va este prieten, nu dusman!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu